Tarcăul este menționat pentru prima dată în documentul medieval moldovenesc din 10 octombrie 1458, prin care “Ștefan vv.(ul) Moldovei întărește mănăstirii Bistrița, braniștea veche a mănăstirii cu hotarele Pângărați, Păducelul Mare, Bistrița, Doamna, Mănăstirea Tazlău, Răchitiș, Piscul Bălții, Tarcăul...”
Moșia Tarcăului este menționată mai apoi la 29 mai 1602, în uricul domnitorului Ieremia Movilă, la 23 iulie 1606, a lui Simeon Movilă și în cel al domnitorului Radu Mihnea de la 14 martie 1618, ca veche braniște a mănăstirii Bistrița.
În documentele moldovenești datate între anii 1628-1629, din timpul domniei lui Simion Barnovski, este menționat Tarcăul în pricina dintre mănăstirea Bisericani și Pângărați pentru hotarele “cum să stăpânească cele două mănăstiri….. valea Brateșului, curmătura Măierușului și Tarcăului”, ajungându-se la 8 septembrie 1629 la alegerea “hotarului pentru care avuseseră pâră” stabilindu-se ca “valea râului Ața, obârșia Brateșului, de aici în Ardeal până la Bolovăniș, Tărcuța Roșie, Tarcăul și Straja să devină mănăstirii Pângărați”.
Prin ctitorirea mănăstirii Pângărați, o parte din moșiile mănăstirii Bistrița, printre care și Tarcăul trec sub stăpânirea noului lăcaș religios. Veniturile mănăstirii Pângărați vor crește cu trecerea timpului după cum urmează : “Alexandru Iliaș (prin uricul din 11 mai 1632)” a mărit moșia cu partea Tarcăului până la Tărcuța ; “Vasile voievod Albanitul la 22 martie 1638“ întărește cu hrisoave moșiile mănăstirii făcând adăugiri la unele locuri, iar la Tarcău a dat o parte până la hotarul Comăneștilor; “Mihail Sturza Voievod a dat venitul moșiilor și Tarcăul cu hrisov pe zece ani pentru facerea zidurilor”.
În perioada de la finele secolului XVIII și prima jumătate a secolului XIX, teritorial, toate satele și cătunele viitoarei comune Tarcău au ținut de comuna Pângărați, Ocolul Pietrei până la 1864, după 1864 de plasa Muntele şi începând cu anul 1890 de plasa Piatra-Muntele. În acest interval de timp în actele de cancelarie, administrative sau social-economice apar menționate aproape toate satele și cătunele actuale ale comunei, și anume, Tarcău, Straja, Cazaci, Brateș, Lunca Strâmbului, Grăseni (Măciucași), Schitul Tarcău și Gheuca. Toate și-au păstrat numele neschimbat până astăzi, cu excepția numelui de Gheucă, dispărut și de care își mai aduc aminte doar bătrânii satului.
La început de secol XX Tarcăul încă nu era o comunitate de sine stătătoare. O dovedește Ordonanța Primăriei comunei urbane Piatra din decembrie 1900, cu privire la închirierea pe o perioadă de 10 ani a carierei de piatră din punctul Lunca Strâmbului, în care Tarcăul este menționat încă la acea dată ca anexă, “cătun al comunei Pângărați”.
Data de la care Tarcăul devine însă așezare de sine stătătoare, adică comună, după cum este consemnat în Procesul Verbal din Registrul Stării Civile – Căsătorii, pag 3 – 5, este 7 iulie 1908.